sâmbătă, 28 decembrie 2013

III


Am mințit. Ultima dată când ne-am vazut,
eu m-am întins peste despărțirea frumoasă cu brațele tremurânde
spre o nouă doză din ultimul drog descoperit, adica tu.
Tu ți-ai înmuitat batista într-o cană cu apă și mi-ai șters fruntea cu un sărut.

De atunci am început să-mi rod creierii
și să-mi umplul golul creat cu hârtie creponată
după ce ți-am scris numele în colțul din dreapta al fiecărei foi,
îndoindu-l mai apoi ca să nu știe și alții, nici chiar tu,
că ți-am făcut o clonă pe care o arde soarele pe banchetă lângă mine în autobuz.

În spațiul rămas în cap am instalat și două pic-up-uri,
pe un disc se înregistrează prezentul
iar pe celălalt conversațiile imaginare cu tine.
De atâta forward-rewind acul a spintecat al doilea disc
și acum am în cap o hemoragie de cuvinte și emoții
pe care mă chinui să le scot afară cu mătura pe limbă
sau să le integrez ca și captușeală pentru țesuturi.

M-am contagiat cu tristete.
La detectorul din palme-reiki coastele mi s-au transformat în colți de rechin.
M-a sfâșiat plânsul.

Am pornit în călătorie prin buric ca să găsesc poțiunea salvatoare.
Am ajuns pe cele mai mâzgoase cărări ale mele și am realizat că nu mai e cale de întoarcere.
Ce am facut nu pot da înapoi!

În stomac am găsit un cocor de hârtie care era atârnat de aortă.
Singura mea speranță e să mă cațăr până în inima mea
și să sper că suflând peste tine praful fermecat care l-am găsit
o să te vindec de tristete și vinovăție.

Atunci tu o sa fii drept și blând în același timp, veghindu-i somnul agitat de vise,
învelind-o în siguranța ta de a-i fi alături,
până când ea o să se deschidă mai încrezătoare în voi ca niciodată.

Iar poțiunea mea fermecată va fi să-mi amintesc
că soarele radiază la fel pentru toți. Chiar și pentru mine.


luni, 9 decembrie 2013

Sunt Krisha Polanski?


Dacă peste un ciclu energiile lor se vor fi respins,
ea i-a cerut să-și accepte natura masculinității și să-și manifeste intenția
apropiindu-și granița magnetică de a ei
lăsându-se în voia Legii care o să-i lipească ca doi magneți
de frigider de capota unei rulote,
împrumutată de la un austriac hippy
care nu apreciază excesivul simț al proprietății tipic european,
cu destinația India
unde el o sa învețe să cânte la tabla iar ea o sa afle dacă e Krish(n)a Polanski.

Pe creștet doar căciula de nori, iar sub tălpi opincile Pământului.
Să-și amintească faptul că sunt mereu aceiași doi magneți bipolari.
parcurși de curentul valurilor lui Yemanya.

Atunci va începe un alt carnaval.


duminică, 24 noiembrie 2013

O zi din viața unui vis


O legendă spune că visele se evaporă și de lipesc de aripile păsărilor
îmbălsămându-le cu subconstientul uman.
Depuse în cuibul ceresc al subconstientului colectiv,
ele se rotesc într-o spirală de uragan
împrăștiindu-se apoi în atmosferă ca atomii liberi ai unei ecuații chimice.
Se lipesc din nou de aripile păsărilor
și parcurg mari distanțe până ajung în puful din pernele oamenilor.
Visele se resorb prin rădăcina firului de păr în cortexul cerebral
de unde plouă de pe frunte în boare de sudoare pe bumbacul așternutului.

duminică, 17 noiembrie 2013

De ce fac ei dragoste?

Ca să-și prăbușescă piepturile
și să-și spargă colțurile
vărsându-și emoțiile
în membrana semipermeabilă a miezului celuilalt.

Să fie cel mai aproape
până la amestecarea teritoriilor corporale și
adormirea uraganul gândurilor
la picioarele observatorilor,
ochiilor cerurilor, ai zeilor.

Să clipească lăsându-și în urmă corpurile
și trezindu-se înnodați
într-o ga(u)ră intergalactică de pe tavan;
prima stație după cel de-al șaselea Plan
al Legilor.

vineri, 1 noiembrie 2013

II


La răstipuri tristețea se târăște prin mine clipocind de la tălpi până la creștet
și pot sa jur că o aud susurându-mi șerpuind printre gene.

Trag aer sărat în piept în timp stau în cumpănă pe o coartă de chitară deasupra mării.
În stânga mi se zbat valurile obsesiei și dramatizării
În dreapta ale resemnării și ignoranței
Mă ține în echilibru zmeul circumstanțelor.

Dar circumstanțele se schimbă. La fel și noi.
Oare noi pe ele? Oare ele pe noi? Oare contează? 

Mă gândesc la noi ca la un puiet închis într-o vitrină a unui muzeu al relicvelor.
Razele mele solare fac cale întoarsă reflectându-se din geamul vitrinei încuiată de gardianul de serviciu, Bunul Simț.
Mă ard cu propriul Soare, pielea mi se zbârcește,
în stern mă doare setea de cocktailul energiilor noastre,
tânjesc cu gura uscată la un strop din tine, care tot timpul îmi provoca înfloriri spontane.

Secătuită îl privesc cu drag, și mă gândesc că a fost un experiment reușit,
aș putea să aștept noaptea, să intru pe furiș, să rup o creangă și să altoiesc un alt butaș. 

Îmi dau seama că rădăcinile lui au ocupat toată pivința muzeului
și de acolo s-au scurs până în centrul Pământului.
Oare o sa se mai învartă Pământul la fel atunci când rădăcinile îi vor putrezii?
Sau o se dea de-a dura afară din galaxie levitând în jurul altui Soare?

Poate mi-ar fi mai cald atunci...căci ăsta nu mai reușește să mă încălzească oricât de falnic ar ieșii din Mediterană.


joi, 24 octombrie 2013

Ce a urmat... încă urmează


Și atunci, prima soție i-a spus celei de-a doua:
radiază-ți iubirea în altă parte!
și atunci a doua soție și-a radiat iubirea chiar pe ea, prima soție, binecuvântând-o.
Ce a urmat... încă urmează.

Bonica vida!


Ele, toate aceste iele, s-au strâns să-mi poarte trecerea.
O să înod definitiv intestinele fizicului și emotionalului și să fiu un corp întreg.
Acolo în bila imaginară, care elevează pieptul, a dansului din buric, se schimbă axele,
iar orizontala devine vericală.
De acolo, doar cerul ți-e calea.

marți, 15 octombrie 2013

I


Ultima dată când ne-am văzut certitudinile mi s-au așezat șirag la gât.
Aș fi vrut să rămân așa pentru totdeauna,
tolanită pe parchet cu zambetul tău încâlcit în părul meu,
cu mâna mea torcând în cuibul din plexul tău.

Niciodată liniștea nu am simțit-o mai plină și împăcarea mai apropiată de moarte.

În aer era un amestec
de mult și puțin,
de dulce și amar,
de aproape și departe,
de visare și realitate,
de început și sfârșit.
Mă simțeam injectată cu o supradoză de bliss de duminică,
în care vara era prea leneșă să-și amintească dacă se întoarce sau pleacă.

Oftez la gândul că o să ne schimbăm culorile.
Că o să ajung incapabilă să-ți anticipez bătaia tobei sau să-ți recunosc mirosul,
Că o sa uit că spatele tău trebuie sărutat cu blândețe,
Că o sa uit cum e să tremur și să vibrez în același timp.
Că o să ne spălăm în ligheanul anotimpurilor cosmice până nu o să ne mai recunoaștem.


vineri, 11 octombrie 2013

Unul cu miere, unul cu venin


Sentimentul că am fost trădată îmi umplea corpul, făcânduse-se ghem în rădăcina vieții.
Încercam să-l deznod dansând încetișor ca un fus, dar mă încâlceam mai tare.
Îmi simțeam energia fiindu-mi absorbită cu paiul prin buric de gurile voastre sărutându-se.
Eram un copil tâmp cu buza umflată ce primește ciorapi de Crăciun în loc de bomboane.

Câteodată mă gândesc dacă toată rezistența mea e provocată de creier
și de fapt oasele îmi stau să mi se dezbine pe dedesubt de durere.
Devin mai puternică sau doar mai auto-distructivă?
Ce nu te omoară chiar te face mai puternic?
Devin mai înțeleaptă sau mai naivă?
E obositor să schimbi emisferele ca și canalele de televiziune.

Cât de greu e sa naști iubire absolută, fără atașamente, când ai cu corp firav
care stă să pârâie ca un pepene roșu din clipă în clipă.
Știi că primii care au spus că pământul e rotund au fost omorați,
oare toți cei care aduc o nouă energie pe pământ trebuie să sufere? pentru că nu știu ce să facă cu ea?
pentru că nu știu cum să o integreze șmecherește pentru a nu fii arși pe rug?
M-a dus vântul ca pe funingine înainte să ajung să dezvolt aripile de fluture. 
Eu nu am reușit. Am încercat. A fost frumos. A fost prea mult pentru cohilia mea firavă.
Sper că tu ai reușit mai mult decât mine.

marți, 8 octombrie 2013


Gândurile cotidiene mi se împleticesc de nenumărate ori pe zi.
De obicei durează câteva minute până reușesc să mi te deznod din minte.

Dar câteodată durează ore.
Atunci, îmi aprind o lumanare și privesc bezelele cum se coc pe tavan.
Îmi las ochii să se învolbureze fără a-i închide.
Îmi las părul să se înflăcăreze fără a-l potoli.
Îmi las buzele să-mi ardă fără a le stinge.
Îmi las corpul să-mi fremete fără a-l mângâia.
Îmi las pulpele să-mi pulseze fără a le oprii într-o strânsoare.
Îmi las spatele să se arcuiască fără a-l îmbrățișa.
Îmi las bratele să-mi pipaie așternutul fără a le oprii din visarea că pipaie pielea ta.
Îmi las mintea să se razvrătească fără a o pedepsi și a-i interzice să spere.


Când am uitat gustul trecutului şi mirosul viitorului


În seara asta fericirea a fost atât de mare
încât am simţit-o cum se prelinge pe funţile celor din jur.
De când te-am cunoscut sunt cea mai prezentă. Mai ales când sunt în preajma ta.
Asta e cred pentru că nu vrea să ratez nici o clipă din tine.
Toată energia pe care am născut-o noi o să o dăm spre adopţie,
celor care încă nu ştiu să fotosintetizeze.
Noi ne-am găsit infinitul într-o vibraţie.

joi, 3 octombrie 2013

Ce e un vis, dacă nu un imposibil care vrea să fie posibil?


Corpurile îşi sorbeau însetate energia. Al meu pe a ta, al tău pe a mea.
Asta ne făcea să tremurăm ca nebunii, până la sfâşiere.
Corpurile se răzvrăteau în nesupunere ca şi cum nu ar mai fi vrut să aparţină,
ci să se dăruiască.

Am intrat târâș unul sub pielea celuilalt cum intră lumina în cameră în sâmbetele umede.
Apoi s-au petrecut reacțiile chimice care ne-au dezosat corpurile de amintiri
și care au zbughit-o afară prin porii sfârâind sfârtecaţi.

Ți-am pierdut conturul de multe ori. Știi cum vine asta?
te trezești din somn în mijlocul noptii și nu ști unde, când și cine ești?
Îmi aminteam doar că vroiam să fii acolo și atât.

Ți-am pipăit apele cu privirea și am simțit cum ai înclinat vasul ca să-i pot vedea mai bine fundul.
Pupilele mi s-au dilatat ca de la mescalină și mi-ai pătruns prin tot corpul,
desfundându-mi venele de aberaţii genetice.
Inima dansa cu un defibrilator,
pielea scotea scântei,
corpul se contorsiona ca o sculptură neomodernistă.
Mințile nu mai aveau puls, ci fumegau în linia continuă care desparte peretele de tavan.
Mă mai ţineam doar într-o pieliţă.

Noi eram mai mult decat eu și tu decojiți și dați prin blender.
Eram poate doar toppingul sau crusta prin care alții să se joace cu lingurița.

Cu tigara în mână, nu ai fost tu cel care mi-a făcut cu ochiul și mi-a surâs șiret.
Privirea mi-a ricoşat din oglinda din fruntea ta. Nu mai puteam să-mi văd conturul.
Ai fost poarta mea spre Calea Lactee pentru o noapte.

luni, 30 septembrie 2013


Plecând de la impoteza că te identifici cu problema ta.
Ești o problemă mare și grasă, chiar slinoasă,
care se scurge pe trotuar în miezul zilei sub privirile trecătorilor.
Unii mai curioși o să-și bage degetele, mâinile până la cot sau chiar capul în tine.
Ma rog, în problema ta.
Depinde de curiozitatea fiecăruia, ca de bune intenții... hai sictir!

Când te plictisești de rolul ăsta, atenție asta poate dura zile, ani, sau poate chiar vieți,
începi să te dai pe răzătoare.
Abordezi problema din toate unghiurile.
Mai pe șleau îți dai drumul pe răzătoare ca pe topogan, cu pieptul, cu fața, cu fundul.

Poate suna amuzant, dar topoganul e din aluminiu încălzit în soare.

După îndelungi arsuri, ajungi la miezul problemei.
auzi aleluia! pe un fundal de susur de râu.
Tot ce a mai ramas din tine e inima care zace pe betonul fierbinte la picioarele trecătorilor.
Înainte să te transformi în drob, un caine vagabond te înhată în bot și te duce la marginea orașului.

Acolo e groapa de gunoi unde se strâng inimile.

Aici poți sa bați în voie în iarba și să-ți pompezi pământul prin vene și artere.
Aici poți să-ți faci un corp de lut și să îl sfințești cu apă de ploaie.
Aici poți să o arzi la soare.

Departe de trotuarele unde te simțeai o problemă.

miercuri, 25 septembrie 2013

E mai.


Acum două eclipse stăteai mototolită sub păpădie.
Acolo aerul era suficient de moale pentru a-ți liniștii iritarea
produsă de inspirația aerului mirosind a sârmă ghimpată.
Cu puterile împrăștiate bucle peste cearșaf, îți lipeai ochii de tavan.

După ce ai clipit te-ai trezit peste 6 luni.
Bătea briza, mâncarea era sănătoasa, dar încă îți era foame.
După ce ai clipit te-ai trezit peste un an.
Bătea briza, mâncarea era și mai bună, dar încă îți era foame.
După ce ai clipit te-ai trezit peste trei ani.
Atunci abia îți țineai pruncul în brațe.
Simțeai briza prin ochii lui. El mânca prin tine. Nu vă mai era foame.

După ce ai clipit erai iar sub păpădie.
Puterile ți se strânseseră coc ca niște șerpi.
Ți-ai scuturat mâinile și ai împrăștiat lapte praf prin cameră,
care s-a ridicat până la tavan; au început să picure stalactite.
O picătură cu etichetă de China ți-a căzut pe frunte,
nările și s-au dilatat, spâncenele ți s-au arcuit
nu vroiai să fii flămândă pentru urmatorii 3 ani.

Ai închis ochii și te-ai văzut.
Învelită în cearșaf încaleci un greier și pornești la trap prin iarbă.
Ai învățat între timp să fotosintetizezi.
Soarele își scoate limbile în colțul din stânga sus a paginii
și se combină într-un sărut cu limbile ierbii și rezultă clorofila.
Mâncarea e acum la tot pasul.
O aduni cu o greblă și o rulezi într-o acadea spiralată.

duminică, 22 septembrie 2013

Părăsește-ți portul!


Știu că ți-e frică să sari în luntrea mea,
pentru că nu avem vâsle.
Dar eu te-aș lăsă să-mi arunci pletele în valuri
pe post de năvod,
dacă te-ai plictisii și ai vrea din nou pe uscat
sau dacă ai avea rău de mare.

Hai să plutim în deriva amândoi pentru o vreme!

joi, 12 septembrie 2013


Puțin mă interesează cu ce te ocupi.
Vreau să știu după ce tânjești
și dacă îndrăznești să visezi că vei găsi pofta inimii tale.

Puțin mă interesează ce vărstă ai.
Vreau să știu dacă ai risca
să te faci de râs pentru dragoste, pentru visul tău, pentru aventura de a trăii.

Puțin mă interesează unde locuiești.
Vreau să știu dacă poți să șezi cu suferința
a mea sau a ta, fară a te mișca sau a fugii, fară a o estompa sau repara.

Puțin mă interesează dacă povestea ta e adevărată.
Vreau să știu dacă poți să dezamăgești,
pentru a fi adevărat cu tine însuți,
dacă poti să suporți acuzații de trădare, fără a-ți trăda propriul suflet.

Puțin mă interesează unde sau ce ai studiat.
Vreau să știu ce te susține din interior,

atunci când totul în jurul tău cade.

Puțin mă interesează pe cine cunoști

Vreau să știu dacă poți sta

în mijlocul focului, cu mine, fără a da înapoi.


Puțin mă interesează cum ai ajuns aici.
Vreau să știu dacă poți să porți fericirea

a mea sau a ta, dacă poți să dansezi nebunește și să lași extazul să te umple
până în vârful degetelor fără să ne previi
să fim prudenți...

să fim realiști...
să ne amintim limitările...și
să fim umani...
 

Dacă tobele sunt femei care vor să fie mângâiate?


Eu, m-aș transforma în capra
și i-aș lăsa să-mi jupoaie pielea,
dacă aș știi că așa o să ajung în mâinile tale.
M-ai face să vibrez cum nici o tobă nu a mai facut-o.

Tu, cu ochii pierduți și sufletul în levitație
nici măcar nu mi-ai recunoaște pielița pulpei
întinsă pe cadrul de lemn rece.
Ți-aș încălzii degete ca un fitil până la inimă.

vineri, 30 august 2013

Oda tobei


I-am zis să-şi coboare visul spânzurat de nori,
să-l aşeze aşa vânăt de vânt cum era pe parchetul din dormitor
şi să să-l maseze începând de la călcâie.

Zis şi făcut.
Până i-a ajuns la creştet,
palmele-i înrădăcinate în inimă, ardeau ca un fitil
iar în cameră se lăsase ceaţa.
Umezeala îi pătrunsese leneş printre zăbrele până la creierul atrofiat de griji.

Sub placa parietală au început să curgă sinapsele ca fulgerele
şi mirosea a usturoi prăjit.
Doi ciorchini fuseseră agăţaţi post de cercei ca să sperie vampirii energetici.

Am întrebat-o dacă îşi aminteşte acum ce e de facut?
Fară să tresară şi-a luat stetoscopul de la gât şi a început să asculte bătaia de inimă a tobei.
Pulsul gângurea. A învelit visul într-o pătură şi a început să-l alăpteze.

luni, 3 iunie 2013


Într-o zi o să ajungi atât de sfârtecat, fragmentat, franjurat
ca o farfurie de supă de tăiţei.
Universul o să-ţi ameninţe integritatea
cu fiecare lingură care o va scufunda în măruntaiele tale.

O să se joace cu cantitatea ta,
cu temperatura ta,
cu vâscozitatea ta,
cu salinitatea ta
chiar şi cu mintea ta.

Atunci o sa spui într-un final gata!
Sunt mai mult decât proprietăţi fizice şi chimice!

miercuri, 29 mai 2013

Ce e un vis, dacă nu un imposibil care vrea să devină posibil?

În multe nopţi, mascatul în frac îşi face apartiţia
la braţ cu iele fumătoare de trabucuri din muşeţel şi toporaşi.
De cele mai multe ori e desculţ şi are mâinile pătate cu acuarelă,
asta mă face să-mi imaginez că şi-a petrecut noaptea jucându-se cu pensula pe nudurile ielelor.

Din spatele ochilor tiviţi cu bleumarin, cu obloanele pe jumătate trase,
admiră mişcările sinuisoidate şi cosinusoidale ale ielelor.
Glandele salivare îi ţâşnesc ca fântâni arteziene,
iar instinctul primar de a muşca dintr-un picior de căprioară e aproape de nestăvilit.

În schimb, îşi smulge cu patimă cheia de la gât cu care descuie poarta regatul
iar apoi bea poţiunea care îl reduce la dimensiunile lui Alice.

Ajuns pe o pajiste,
Părul lui de culoarea castanelor coapte, la colţ de stradă, dansează din buric.
La adierea flautului acesta se însufleţeşte
şi zeci de capete îi ling lasciv umerii cu limbile mătăsoase.

Zambetul seismic, îi crapă placa tectonică din colţul ochilor
prin care îi ejaculează privirea pasională.
Dacă din greaşeală îţi intră în ochi, îţi pot spune cu siguranţă că te-ai ars.

La simpla atingere a pietrelor acestea se preschimbă în uriaşi melci lipicioşi
care îşi caută piciorul pereche.
Iarba îşi face de cap sub tălpile fierbinţi şi întreaga pajiste devine deşert-ăciune.
Vrajită de puterile lui extransenzoriale
mă scurg în iarbă până la şold transformându-mă la rândul meu în merc.

Peisajul se dilatată .
Vaporii ajunşi în cer fac crustă de vată pe băţ,
şi înghesuie soarele într-un colţ de pagină, fându-l să gâfâie limbi de foc.
Cerul mutilat fumegă caramel.

Covorul zburător pe care el îl încalecă îmi atinge vărful nasului
mă biciuieste cu privirea şi mă lipeşte magentic cu capul de bratul lui.

Mă trezesc cu părul mirosind a castane şi cu aşternuturile îmbibate în cremă de zahăr ars.  

Ieri la dus am descoperit că buricul îmi seamănă cu o gaură de cheie,
iar cineva mi-a băut din tinctura de salvie de pe noptieră.

joi, 25 aprilie 2013

Fantasticul miraculos


În fantasticul miraculos,
raţiunea se chirceşte în genunchi în colţul din dreapta al creierului
unde mucegăiesc resturile tuturor amintirilor dureroase.
De acolo latră nevrotic atunci când se apropie valurile atrase de luna plină.

Literele din definiţia timpului permutează în funcţie de fazele lunii
astfel încât la eclipsă gâfâie toate ameţite cu capul în jos.
Timpul nu mai spune nimic.

Neîntelegând pierderea rapidă de teren
raţiunea îi invocă pe Pitagora şi pe Euclid pentru protecţie.
Vechile teoreme nu mai funcţionează.

Potrivindu-ţi monoclul, nu o să poţi spune dacă coordonatele spaţiu/timp se dilată sau se contractă.
Nici măcar dacă vibrează între cele două stări.
Liniaritatea e o chestiune demodată.

Mai e puţin timp, sau mult? sau mai e timp?, până când raţiunea o sa fie luată de val.
O să simţi cum ţi se izbeşte de tâmple, că-ţi dă pe nas, că ţi se agaţă de nervii... optici
până te face să vezi... Fata morgana.

După ce în sfârşit o să-şi dea duhul, o să putrezească,
şi o să facă viermi care îţi vor mânca durerile de cap
şi vor râgâi pace.


marți, 9 aprilie 2013

Când iubirea ia calea nordului


Odată cu primele semne ale primăverii,
ea agaţă niste rafturi între coaste.
Astea aveau sa fie schelele.
Apoi trage adânc aer în piept de 3 ori ca să aerisească şi să scuture treheea de praf.

În mijlocul salonului canapeaua roşie deja pulsa.
Noul chiriaş avea să ajungă în curând.
Era deja în liftul care cobora de la nivelul ochilor până unde avea să locuiască,
în piept.

În prima noapte, înainte să doarmă,
ea îl priveşte înduioşată cum doarme pe canapea învelit până la gât.

Dar vezi tu că după ce ea adorme, el se trezeşte,
îşi scote lanterna de sub pernă si plecă în explorarea împrejurimilor.
Într-o noapte găseşte reţeaua de canalizare,
aceasta îi permite să se strecoare până în cele mai îndepărtate artere ale oraşului.
E destul de simplu, îşi alege directia, se pune pe topogan şi admiră priveliştea.
Dimineaţa se trânteşte obosit pe canapea, şi îşi trăge pătura până la gât.
Când se trezeşte, ea îl priveşte înduioşată cum doarme.

În prima dimineaţă îi simte mirosul pe aleile venoase ale braţelor,
în cea de-a doua în peştera dintre cele doua clavicule,
iar mai apoi în depresiunea din spatele genunchilor,
în cascada dintre pulpe.
În câteva săptămâni vizitează aproape tot oraşul,
şi aprinde pe ascuns tămâie în toate cele 7 temple.

Ea banuieşte ce făcea ghiduşul ei chiriaş noaptea,
dar cum prinsese mare drag de el nu îl mustrează,
ba mai mult, se hotărăşete să nu mai închirieze nici unul din spaţiile oraşului,
şi să-l lase pe el să-l populeze nestingherit şi fără costuri adiţionale.
Aşa că atunci când porii îşi deschid hornurile fumegă doar mirosul lui.

Tot ce ea îi spune e să se ţină departe de nord,
căci aici furtunile, cutremurele şi uraganele se întâmplă pe neprevăzute aproape în fiecare zi,
şi oricum are restul oraşului pentru a se juca în voie.

Dar vezi tu că într-o noapte după ce ea adorme,
el îşi scoate lanterna de sub pernă şi ia calea nordului.
Pe cand ajunge în trahee, începe să bată un vânt nebun,
iar el, ca să nu fie întors pe dos ca o umbrelă,
îşi înfige unghiile mai adânc în pereţi.
Ea tuşeşte în somn.
Când el trece poarta bulbului rahidian, ea începe să-l viseze.
Se făcea că alergau într-o livadă numărând copacii.

Ajuns în nordul îndepărtat,
se porneşte o furtună de gânduri despre viitor
care în câteva clipe îi spală mirosul,
apoi se porneşte un uragan care poarta pe braţe scheletele foştilor chiriaşi
care se avântaseră să cucerească nordul.
Apoi se porneşte un cutremur izbucnit din cearta celor două emisfere pentru supremaţie.

Atunci întelege de ce îi fusese interzis să exploreze aceste ţinuturi.
Avea să rămână blocat în creierul iubitei lui.
Numărătoarea copacilor încetează.

Trezită din coşmar în toiul nopţii, ea îşi aruncă atenţia în salon.
Canapeaua încă pulsează caldă, iar pătura atârnă de o coastă.
Îl caută disperată în tot oraşul, dar nu-i găseşte nici măcar mirosul.
Iubirea pentru el i se urcase la cap.
Doar lumânările celor 7 temple mai fumegau.

Mamă, de ce durează iubirea doar doi ani?

marți, 2 aprilie 2013

Virusul fascinaţiei divine


Pentru a-mi regla presiunea craniană îmi escavez memoria cu un tirbuşon.
La întregul ritual participă medici, terapeuţi, maseori, scriitori şi prieteni,
toţi în haine de sihăstrie şi cu o lumânare pe cap.
În mijlocul slujbei îmi amintesc...

Ziua când am luat virusul.

Bătuse cale lungă până la mine,
se infiltrase într-o carte de rugăciuni, ca un pliculeţ cu antrax.
Pe atunci aveam vreo 6 ani şi ochii mult prea mari ca să nu vad, că divinul orchestrează totul.
Fascinaţia mi-a intrat in ochi.

Când am crescut,
se deghiza în vară-mea mai mare care purta părul împetit până la fund
şi declara că nu ar avea nimic împotrivă să devină călugariţă.
Fascinaţia mi-a intrat în ochi.

După un timp,
se deghiza în hainele albe, în pletele şi în mersul desculţ al femeilor puritane,
în chipurile lor strălucind de corectitudine, bunăvoinţă şi umilitate.
Fascinaţia mi-a intrat în ochi.

Odată cu muşcarea din mărului lui adi/adam
pierdusem pentru totdeauna legătura feminină perfectă cu divinitatea.
Fascinaţia care îmi intrase în ochi, îşi făcuse deja de ani buni culcuş în ieslea mea.

Pedeapsa trădării mi-o dădusem chiar eu,
să-i fiu maică medicală pentru tot restul vietii,
să nu las pe nimeni să se apropie, fie chiar cu daruri, căci acestea puteau fii otrăvite.
Făcusem un adevărat ritual din îngrijirea ei.

Când plângea,
o hrăneam la sân cu antibiotice,
dar asta o intoxica şi îi provoaca urticarie.

Dar divinul,
care orchestrează totul,
a început să-mi arunce frângii din cer
sub formă de cântece, dansuri, poezii şi meditaţii.
În toate îmi şoptea că fascinaţia devenise bolnavă şi era prinsă în corpul meu.

Fascinaţia virginităţii Fecioarei Maria îmi apăsase uterul ca un cearceaf umed bătut de vânt.

Presiunea craniană mi se reglează brusc.
Eu orchestrasem totul.


luni, 25 martie 2013

Zeul adormit


În ochii celor doi licăreau ritualic ca flăcările a două lumânări,
doi zei evocând teofania fiului lor.
Cerurile le inhalează vaporii transpiraţiei şi dintr-un suflu precipită o boare de sudoare
peste pântecul pe care îl săpaseră dansând cu picioarele în Pământ.

Odată ieşit din ruperile apelor celeste,
bobul cerului absoarbe cu pupilele făcute pâlnie dimensiunile umane.
Intuieşte scopul germinării pe Pământ.
Surâde studiindu-şi palmele dolofane la ideea libertăţii în a orchestra un univers după bunul plac.

Şi astfel trăieşte aventuri cu sirene şi piraţi în cadă,
răpiri şi iubiri fulgerătoare pe scările blocurilor,
festine şi dansuri din buric în sufragerie,
trăind viaţa zeului sub numele căruia a fost încarnat.
Din hamacul metalic al lăzii frigorifice de pe balcon trimite cerurilor vederi învelite în zâmbete.

Pe atunci,
Canada însemna doar o cascadă mai mare,
firele albe de păr erau însemne ale miraculosului,
iar frunzele cădeau în vânt fără lacrimi şi se transformau în îngrăşământ pentru sol.

Pe parcurs, din lipsa lipsurilor se naşte ideea universului perfect.

Absorbind acest univers perfect,
şi proiectându-l ca într-o cameră obscură,
în partea din spate a creierului, unde iau naştere visele,
percepţia se întoarce cu susul în jos.
Regizorul uită că este actor şi actorul că este regizor,
actorul se dispretuieşte că nu reușește să interpreteze suficient de bine rolul  pe care el însuşi l-a scris în scenariul universului perfect,
iar regizorul se disprețuieşte că nu reuşeşte să scrie un scenariu suficient de aproape de universul perfect.
Creatorul devenit creaţie, transcende în criticul devenit criticat,
uitând starea iniţială de bob care alimentează percepţia.

Cerurile îi suflă în ureche zeului adormit care tresare de sub frunze.
Krishna dansează în timp ce scenariul universului perfect de sub picioare e cuprins de flăcări,
iar cerurile îi inhalează transpiraţia .

joi, 7 martie 2013

Urmărește-mi visul taximetristule!


Urmăresc un unicorn într-o cursă nebună cu taxiul.
La fiecare cotitură la care îl pierd din vedere mă macin și pierd doi centimetrii din înălțime.
Lovesc șoferul cu un bici, îmi înfig pintenii în banchetă și mușc din tetiera care îmi înghite molarii.
Șoferul nici nu se mișcă.

Nu după scurt timp taxiul recuperează distanța pierdută,
atunci scot capul pe geam și îi simt mirosul pletelor îmbâcsit cu noxe.
În alunecarea lui pe role printre betoane, scutură semințe.
Eu, stând cu capul pe geam, înghit una, cum înghițeam muște cand eram copil și râdeam mult.
M-am trezit din senin fecundată cu muguri de flori în intestine, care îmi trezesc primăvara din măruntaie.
O păpădie își face loc printre coaste absorbind lumina. La scurt timp devine uriașă.

Cu intestinele pe post de centură de siguranță caut foarfeca în trusa de prim ajutor.
Șoferul cu pistrui de Morgan Freeman îmi ia calm forfeca din mână
și dintr-o miscare, îmi taie reziduurile karmice care îmi ieșiseră din cap ca și carnea tocată.
Încerc să țip dar din gura îmi ies doar perle... și flori.
În acel moment văd că taximetristul are un corn în frunte,
folosesc rațiunea și presupun că e ruda îndepărtată de-a unicornului. Amețesc.
Zâmbetul lui cu efect de super-glue îmi lipește fața spartă și îmi face semn cu copita spre oglinda retrovizoare.
Cand colo ce să vad, în mijlocul frunții mele era un corn de fildeș pe care crescuseră lujeri de trandafiri.

Lucrurile astea sunt prea înfricoșătoare ca să fie reale!
Și totuși cornul din frunte stă să străpungă tavanul mașinii.

Napârlesc de piele și îmi cad în brațe ochelarii cu ramă de iriși împretiți-împleticiți.
Îmi sun șeful și reziliez contractul din postul de detectiv de unicorni.
Îi spun șoferului să oprească și să deschidă larg ușile.

Pașind din mașină, simt cum asfaltul de sub picioare vibrează în cercuri la fiecare pas.
Unicornul de afară se apropie liniștit,
are aceiași pistrui ca și șoferul.
Îl mângâi cu copitele mele.
Ăsta e momentul ĂLA.

Mă întorc la mașină și mă înghesui în costumul de piele.
Îi platesc taximetristului cursa
și îi spun că de aici îmi continui drumul pe rolele primite cadou de la taică-meu.
Acesta îmi face cadou un pistrui.
O iau la goană printre betoane cu părul absorbind noxele.

http://site.fratelenord.com/track/departe

luni, 4 martie 2013

Sub păpădie


Ieri când te-am văzut intrând am înghitit un reflector,
care apoi mi s-a oprit în plexul solar.
Ochiul drept își zbătea coada de obrazul meu indicându-mi direcția ta precum un compas.
Într-un final a plonjat din orbite împreună cu geamănul lui într-un cocktail cu gin tonic
tripletul născut prematur a rămas vibrând anemic în frunte.
Suprasolicitarea lui a cronicizat în glaucom scurtcircuitatând sistemul nervos,
şi declanșând o aritmie a inimii care a aprins reflectorul.
Halal joc de domino.
Pe tavan se proiecta actul dramatic ale organelor interne,
pasiunea interpretarii intoxica publicul cu miros de friptură împănată cu hormoni.
La finalul piesei eroina se sinucide,
iar inima îmi sare din piept folosind aorta pe post de ştreang.
Pentru restul serii a trebuit să dansez cu ea în geantă.

Cu toate astea, mă izbeau și valurile muzicii din supă cremă de alge
iar eu imitam mişcări de geamandură în derivă.
Din geantă, inima în comă vegetativă tremura ca un pudel.
Spre dimineata capul şi-a desfăcut fermoarul de sac mortuar
iar pe cărare a răsărit o păpădie
care şi-a împartăşit pulpa cu albinele însetate de polen, proaspăt trezite din hibernare.
Păcat, tu deja ai pulpa ta.

Intoarsă acasă observ că prin gaura neagră din plexul meu curge nisip ca timpul într-o clepsidră
iar răsăritul din capul meu e în transmisie directă de pe o plajă din India
unde Dumnezeu și-a lăsat papucii de casă.

Te aștept cu răbdare sub păpădie.

joi, 21 februarie 2013

În alt carnaval


Într-o zi ne vom întâlnii într-un alt carnaval
unde vom fi norocoşi dacă vom fi învăţat
că nu (mai) există colţuri ca să ne putem ascunde unul de celălalt
şi că nici râuri unde să încercam să dizolvăm ce este între noi

Cei doi zei care ne-au hrănit atâta timp cu ambrozie
se vor recunoaşte în timp ce vor sta cu picioarele în valurile din irişii nostrii.
Se vor juca de-a leapşa dintr-o gaură neagră a ochiului în alta.
Dupa reflux vom rămâne în sfârşit doar noi doi.

Atunci, în plin câmp,
barba ta o să-mi zgârie sânul,
făcându-mi sfârcurile o să mi se înşurubeze în piept ca două titireze,
degetele lungi o să-ţi trădeze bătaia inimii pe stomacul meu, hipnotizându-mi fluturii,
pe când ale mele o să se afunde până la metacarpiene în nisipurile mişcătoare din părul tau.

 

miercuri, 20 februarie 2013

Pilda mărului


Prea multe rollercoasteruri frumos decorate cu luminite răsar din muşuroaie de furnici.
Culorile astea mă ameţesc ca şi cum m-aş plimba cu ochii închişi pe malul unui lac de unghii poluat cu acetonă.
În final ajung pe aceeaşi culme- de deal unde meditează Marele Înţelept, îşi mângaie barba şi îşi citeşte emailul.

Unul dintre emailuri spunea:
Prea-Înţelepciunea ta, ce să fac cu viaţa mea?

Marele Înţelept îi trimite ca reply o pildă:
Era odată un vierme care se născuse pe coaja unui măr, al lui Adam să zicem.
Acesta putea mânca din mar dupa bunul plac,
totuşi să ne rezumăm la direcţiile tridimensionale pentru început.

Pe unele porţiuni mărul i se părea tare dulce
pe când pe altele abia îl putea înghiţii.
Începuse să creadă că vrajitoarea din Albă ca zăpada conspira împotriva lui,
(se uitase prea mult la diafilme şi acum îşi dădea filme)
Asta era doar o chestiune de gust, mărul era perfect, era bio.
Şi totuşi alegea să se sacrifice, îngreţosându-se cu muşcături amare,
pentru că furnicile îi şoptiseră la ureche o taină,
un algoritm de backtracking care spune drumul spre cel mai dulce loc,
în care curge laptele şi mierea dietetica.

Viermele a uitat că toate direcţiile duc spre cotor.

miercuri, 13 februarie 2013

Memorie de elefant


M-am nascut cu o malformaţie, un elefant gri ataşat de creştetul capului.
În copilarie, fura mere din copaci pe care mai apoi mi le ascundea în glugă
şi bătea oamenii pe spate în autobuz.
În ciuda situaţiilor incomode în care mă punea, când eram tristă îmi sufla cu trompa părul din ochi.
Pot spune că era cel mai bun prieten al meu.

În adolescenţă încercam să demonstrez că sunt o lady, purtând pantofi cu toc
în tip ce elefantul stătea în echilibru în poziţia lui Shiva,
asta ne aducea platouri de argint pline cu ovaţii umplute cu vanitate.
Oricând vreun binevoitor dorea să-l hrănească cu alimente aprobate de codex alimentarius
îmi agăţam un zâmbet precongelat de gingii şi făceam cu eleganţă o reverenţă.
Dacă îmi scăpa un țipăt de durere, îi prindeam repede ecoul,
îl băgam în buzunarul de la sacou, şi-l stângeam la mijloc cu un ştreang.

De la un timp efortul începuse să mi se citească pe faţă, pe piept, şi în analizele de laborator.
Diagnosticul era masochism conservat ermetic sub fond de ten, analgezice pentru încheieturi,
tincturi pentru dereglari ale contoarelor interne, şi unguente pentru hemoroizi.
Tusea îmi făcea gâtul să tronsnească precum un trunchi putred
aşa că am căzut ce acord ca înainte să fie prea târziu şi să-mi pierd complet rotulele şi capul
să evadam de la bâlci şi să trăim de pe o zi pe alta ca dansatori-acrobaţi în barurile de noapte.

În timpul unui balans sincron am căzut amândoi într-un adânc vis lucid;
se făcea că elefantul a scuipat un smoc de mândrie şi avariţie
iar din trompa lui au început să curgă diamante.
Elefantul devenise translucid ca o meduză gigantică.

Deşi credeam că o să fim împreuna pentru eternitate,
într-o noapte când mă bronzam la luna plină,
şi-a strâns elan preţ de o migrenă şi dintr-o tsukahara a ajuns să joace şotron pe Calea Lactee.

Acum rotulele mi s-au vindecat. Când dansez în baruri de noapte şi alunec într-un vis lucid,
mă trezesc cu stele în glugă.

joi, 7 februarie 2013

Când stai pitit e mai cald


În plin proces de vindecare, te-am gasit ca rană, nu te încrunta, nu o să te cert, doar o să ma dezbrac pe foaie. Prima data o sa-mi arunc voalurile, și pe urmă doar o sa ajung la lenjerie și la piele.
Nu plănuiesc nimic cronologic, nici pe foaie și nici în afara ei. Asta se vrea a fi un simplu compliment fară de scop, de timp sau de mod. Se zice că emotiile sunt vibrație şi deci există într-un anumit plan, așa că lansez dezvăluirea dintr-un bobârnac.

Mi-au rămas prinse în falduri șosetele tale cu găuri în vârf, pantalonii tăi în carouri cu pătrățele de pix în genunchi, borcane cu ceai de măr și zâmbete cu ochii plic, ironiile mi le-am scuturat pentru că nu dădeau bine la pozele cu expunere îndelungată. Mă gândesc la tine ca la o cameră cu multe obiecte strânse din târguri prin care eu m-am dat de-a dura în rochia mea facuta din role pentru prins muște. Nu aveai cum să nu te lipești, solul era fertil iar sămânța nemodificată genetic. E așa amuzant să te rostogolești! Câteodată mai amețeam, atunci mă opream, luam o gură de realitate dintr-un horn de hotă (în timpul din afara foii asta putea dura chiar luni) după care ma lipeam cu fața de podea. Sânii îmi erau vineți de cât de tare ma apăsam încercând să simt macar o bătaie venind din podea. Dar eram persistentă, ma întorceam cu spatele căci așa mi se părea că parcă mă încălzeam puțin, poate era podea cu încalzire, sau or fi stat și alții înaintea mea și a rămas căldura corpurilor lor.

Am picat printr-o trapă din tavan, în mijlocul camerei, afară era cald și dintr-o boxă dintr-un colț al tavanului cânta pe repeat "kissing the day". Eu eram confuza și cam aeriană, că doar picasem din cer, iar tu solule, cu atracția ta gravitațională, m-ai adus cu picioarele pe pământ. După un timp a mai intrat cineva în cameră. Cred că era o ușă prin spate pe care nu o văzusem pâna acum. Eram despărțite de un geam care mergea pe diagonala camerei. Avea par de Amelie și șosete lungi și călduroase. Ea improviza contactul la sol și din unghiul meu vedeam ca în matrix cum solul i se lipea de palme ca o gumă de mestecat. Dupa o vreme geamul s-a făcut fumuriu ca ochelarii antireflex, iar eu eram pe partea fara soare. De la întuneric mi se părea că partea mea de cameră se micise. Mai încercam să trag cu ochiul prin geamul fumuriu la cealaltă bucată de cameră, dar îmi crescuseră dioptriile de la un timp și renunțasem. Deși era cam obscur și mizer, obiectele prinse de faldurile mele mă înveseleau, tot timpul mai era o rază în care puteam să privesc. După ce le lustruiam bine, mi le lipeam iar de rochie.

Îmi dezvoltasem o relație cu solul, îi spuneam tot ce îmi trecea prin cap. Nu aveam nevoie să-mi răspundă, era suficient că îmi era sub picioare și nu mă lăsa să zbor ca un zepelin înapoi pe trapă. cine știe unde aș fi ajuns așa? Într-o zi solul s-a cutremurat și de după geam a ieșit un băiat. Un mogli, uscățiv, dezbrăcat, jerpelit, mergea în patru labe și cu părul de profet, voal până la umăr. Ciudat e că din ziua aceea lumina din cealaltă parte a camerei s-a stins, așa că baiețelul nu mă putea vedea, doar eu pe el căci ochii mei se făcuseră șoim de la atâta stat în beznă. Umbla ca un liliac după vibrații și chiar și așa se lovea mereu de mine. Câteodată îmi făcea câte o vânătaie de nu trecea cu zilele. M-am gândit cum ar fi fost să-i fabric un ochi de noapte. Aș fi putut să sparg borcanul și să-i crestez un ochi în mijlocul frunții. Ideea ca i-aș face rău îmi ridica părul de pe mână, așa că am renunțat. Noaptea dacă îi era frică să fie singur, îl lăsam să se joace în părul meu. Într-o dimineață am găsit trapa din tavan deschisă şi nici o urmă de el. Oare să merg dupa el sau să ramân cu solul care deja mă cunoaște (sau doar îl cunosc)...

miercuri, 6 februarie 2013

Meditaţia de primăvară


Toată materia se îmbarcă într-un vas cu velă şi porneşte pe perioadă nedeterminată într-o croazieră pe Mediterană. 
În interiorul capitonat cu pene de puf inima cască, îşi lungeşte aorta leneşă şi îşi masează ventriculul stâng spunându-şi că de azi toate zilele vor fi relaxante.
Bila picură precum mierea de salcam pe o felie de pâine prăjită şi îşi spune că de azi o să fie mai putin acidă cu cei din jur.
Plămânii calzi, de culoarea cocosului, încălzesc zona toracală precum o pernă electrică.
Prin trahee suflă doar un vânt cald de primăvară cu aroma de vată de zahăr şi mandarine. 

Limba mângaie fiecare dinte precum care mama îşi înveleşte copiii înainte de culcare şi umezeşte buzele pe care le lasă la dospit precum covrigeii daţi cu ou înainte de a fi băgaţi la cuptor.
Ochii îşi trag storurile pâna la jumatate, şi privesc romantic peisajul marin de afară.
Unghiile şi părul descresc retrăgânduse precum melcii în casă odată cu răsăritul soarelui.
Creierul îşi agaţă un hamac de ciocanelele urechilor şi se culcă pe spate privind neuronii scânteind ca stelele de mare pe bolta cer(ebel)ului.
Porii unsuroşi şi dezbrăcaţi se întind pe toată lungimea pielii, visând la tăvălit în câmpuri de bumbac.
Doar hormonii îmbrăcaţi în costume de satin sar de pe punte şi înoată sincron prin vene, în timp ce sângele face valuri de intensitatea legănatului sugarilor.
Fericirea nu e o destinație ci e un fel de a călătorii.


luni, 4 februarie 2013

Firele de Înaltă tensiune


Nerăbdarea următoarei întâlniri provoacă o dezordine interioară în care organele se amestecă în cuva unei mașini de spălat, schimbându-și proprietățile și dimensiunile. Se rostogolesc și se contorsionează, se umflă și se contractă, se ciocnesc și ricosează de pereți provocând pete albe pe piele, care sunt puse de către specialiști pe seama stresului.

Stomacul se contractă într-un ganglion care pulsează ca un bec stricat în baia unei gări, iar inima circulă nestingherită prin canalul respirator ajungând în gât, unde găsind ieșirea obturată cu dinți se ghemuiește precum un smoc de păr într-o scurgere. Proasta circulație arterială supraîncălzește creierul care pierde conexiunea wireless cu ustensilele muncii cotidiene. Ca și consecință lingura îți picură ciorba înainte de a ajunge la gură, foarfeca taie bretonul prea scurt, nasturii de la pantaloni se descos și se tăvălesc cu burta pe podea, robinetul își regurgitează apa fierbinte pe cămașă, iar ușa năvălește ca o sanie peste degetul mic de la picior. 

Astfel creierul se conectează la o nouă rețea și devine peste noapte un dj schizofrenic care inventează mixuri din gângureli neinteligibile asezonate cu bale și clasicele și nemuritoarele principii despre iubire mostenite de la bunica, gen "ce e al tau e pus deoparte" sau "felicirea e în ceruri copilă draga". Apoi își scoate vinilurile prăfuite de sub pat, în care stau congelate sampelurile fostelor scântei romantice, și începe să le taie cu foarfeca de grădina în bucățele de puzzeluri. Le dă prin mixer, le toarnă în matrița situației actuale și le introduce în patul înferbântat de o noapte de nesomn. Pe deasupra se presară bombonele spre încântarea tuturor prietenelor care vor servii tarta împreună cu cafeaua de rigoare.

Și ca să nu se plictisească între timp mai și dirijează o gigantică sonată din posibilele replici care vor fi date în posibilele conversații la posibilele întâlniri, punându-l în inferioritate chiar și pe deep blue, cel mai dibace calculator jucator de sah. Și toată asta într-o partitură de neuroni care se întinde ca firele de Înaltă tensiune dintre Pământ și Lună. Sinapsele provoacă descărcări electrice pe cer urmate de ploi torențiale care vor umfla mările și vor "scufunda corăbiile". Păsările celului vor ciugulii axonii confundându-le cu omizi, și vor asimila frânturi de conversații imaginare pe care le vor ciripii florilor de pe pietrele mortuare. Sunelele vor dansa din buric pe pământul umezit de ploaie lipindu-li-se noroi pe marginile fustelor. De aici e doar o chestiune de timp până cand florile fertilizate de ritmul mantric vor înflorii într-un marș funebru. În timpul nopții vor bântuii pâna la firele de Înaltă tensiune, cărora le vor suge energia și le vor transforma în liane, cerul transformandu-se într-o erupție cutanată.

Înainte de începerea turnării de beton în vene și artere și de ivirea zorilor, lianele pătrund în creier, unde își deversează seva fosforescenta care într-o clipită se extinde până în vârful unghiilor. Asta aliniază chakrele la apel și curăță canalele de praf de pușcă, creând în jurul corpului un perimetru dintr-un balon de huba-buba care o să se spargă atunci când o să atingă Luna. Doar atunci vraja o sa fie spulberată.


vineri, 25 ianuarie 2013


În momentul în care intră în încăpere,
glasul ţi se dezlipeşte de gingii ca o proteză dentară,
iar in urechea dreapta îţi explodează pocnitori care te fac să clipeşti nervos
ca în aşteptarea unei palme peste faţă.

Sistemul nervos parasimpatic are o cădere nervoasă
şi decide să retragă de pe piaţă linia de producţie a glandelor digestive,
la auzirea acestui mesaj prin căile respiratorii,
stomacul intră in greva foamei
iar ca act de sfidare dă drumul bilei care muşcă turbată din pătura mucoasei intestinale aflate de pază.

Văzând decăderea contracandidatului sau,
simpaticul înscenează un incendiu la fabrica digestivă,
iar scânteile de fac resimţite pînă în aparatul ocular,
unde fumul provoacă dilatarea pupilelor.
Pe măsură ce focul intern se extinde, se dilată atât bronhiile cât şi porii,
aceştia din urmă prezentandu-şi demisia sub formă de stropi de sudoare.

Sistemul respirator în schimb ia avânt,
reprezentanţii acestuia urcând în hiper-ventilatoare
şi survolând arterele cele mai contractate de criză.
Toată această combustie internă nu trebuie sa fie vazuta în exterior
iar pentru asta se comandă urgenta contracţie a sfincterelor de orice grad.
O altă strategie de ascundere a dovezilor este angajarea peste noapte
a celulelor şomere pe posturi de trombocite la o nouă campanie,
responsabilă cu coagularea şi perchiziţionarea sângelui.
În acest fel fluidizarea informaţiei prin sânge încetează şi totul ia o nouă turnură.
Trombocitele grupate în tromboze supreaveghează la fiecare cotitură,
separând corpul în grupări solitare
care în timp vor necroza şi se vor transforma în praf.

Parul începe să-şi piardă stralucirea marilynă
ca o ghiuvetă frecată cu prea mult tix
şi să împrumute culoarea funinginei,
iar unghiile devin masticabile.

Tentativa salutului se tranformă în scuiparea unui ghem de mohair din stomac
urmat de un scheunat de pisică anorexică,
smocurile rămase pe traiectul digestiv provoacă spasme vizibile ca spuma laptelui în colţul gurii.

Cu sangele facut praf, apeşi butonul de alarmă de sub ghiseu
care ar trebui să te ducă la materializarea sintagmei salivatului după cineva
şi să se elibereze un val de salivă,
dar singurul gust care îl mai simţi e cel de măruntaie afumate.
Cum planul de muşamalizare a esuat, îi zâmbeşti tâmp fără dinţi
în timp ce el alunecă mai departe în papucii lui din coajă banană înşiretaţi cu aţă dentară.

luni, 21 ianuarie 2013

Descărcări electrice


Gustav Klimt a fost ironic și chiar sadic
cand s-a pogorât pe pânza învelit în sărutul nostru,
în tabloul de la capul patului tau.
Ba mai mult, cred că nu a reusit să redea decât o coajă de ou
din tot ce s-a întâmplat între noi.

După trei căni de vin roșu și o jumătate de rudă de șuncă de pui
ajungem amândoi ghiftuiți pe o saltea gonflabilă,
care plutește într-o piscină
pe apă căreia se proiectează din cer scene dintr-un film cu droguri si fărădelegi.
La zgomot de împușcături salteaua freamătă și scoate cloncănituri
precum bobârancele pe care le fac copiii în mare.
Asta mă face să-mi îndes nasul în coșul pieptului tău.
Aici miroase a copii proaspăt născuți, botezați în pudincă de vanilie.

Pe neașteptate salteaua o ia la goană din piscină
și se prelinge pe un râu cu apă lină.
Aici trebuie să stăm cât mai nemișcați
pentru a nu atrage fiarele pădurii cu mirosurile corpurilor noastre dilatate;
doar cu un microscop s-ar putea detecta finele mișcări ale piepturilor.
În interiorul acestuia, în schimb, contorul învârte zecimale
cu viteza unei centrale electrice,
asta o să mă facă să fiu datornică pentru mult timp
și să plătesc rate cu dobândă.

Buzele mele îți binecuvântează degetele cu o sărutare
care mai apoi primesc împărtășania: buze tale înmuiate în vin roșu.
Corpul mi se contorsionează ca într-o criză epileptică,
pielea își instaurează starea generală de dorință,
iar părul își zburlește acele de brad.

Din glanda pineală îmi răsare o oală cu sarmale sub presiune
care din clipă în clipă stă să-mi împrăștie jugulara
și să-mi bolborosească pulpa de rodie proaspăt coaptă pe perna ta.
Explodez într-un ras de hienă pe antidepresive
care trezește toate fiarele pădurii,
de la insecte cu clești la mamifere cu coarne.
Măcar mi-a rămas capul intact, mă gândesc eu.

Doar că atunci încă nu știam
că milioane de furnici mi-au declarat război
și că vor căuta să îmi intre prin buric în stomac
și să-mi mănâce fluturii care s-au născut atunci contrar regulilor naturii.
    

luni, 14 ianuarie 2013

Visez lucid în visul altcuiva


De prea mult timp simțeam că urma să se întâmple.
Energia creștea ca pe o piesă psychedelică,
transformată în zgomot de elicopter zbunând deasupra unui lan de grâu,
unde peste noapte apăruse un nou crop-circle.

Eram în așteptare orgasmică,
iar nerăbdarea mă agita și mă facea să transpir la senzații si emoții teleportate din viitor.

Zâmbet cu ochii plic, ce deghizare ai găsit de data asta?
Mi-a fost atât de ușor să te recunosc,
ca şi cum te-aș fi desenat în acuarelă când eram copil
și te-aș fi ascuns sub pernă ani la rândul pentru a te visa.

M-am trezit în vis.
Încarnarea ta mă face să schimb măsti și culori
și să mă împiedic de toate personalitătile pe care mi le-am scos pe umeraș din dulap
și le-am aruncat pe jos în mijlocul camerei.
Nu am în ce să mă îmbrac în fața ta,
dezbrăcată în mine goala te caut cu privirea de copil poftind la măr grazurat.

Cu o privire îți șoptesc că te aștept în visul ăsta de câțiva ani,
iar tu cu un zâmbet îmi răspunzi că nu e timpul încă.
E de prisos să vorbim,
cred ca știm amândoi că suntem fiecare în visul celuilalt.
Întruparea cărui desen de sub perna ta sunt eu?  

Vulpea clocitoare


O vulpe roșie clocește oua așternute într-un caiet crem. Din ouă vor ieși note muzicale care vor pluti pe fire de harpă, iar când vor ajunge în varful ei vor sării pe un vârf de limbă. Se recomandă a fii înghițite cu apă din belșug pentru a nu face ghem în esofag. În caz contrar, pot apărea efecte secundare precum rasăritul de lujeri prin unghiile de la mâini, care mai apoi vor cădea sământa pe clapele unui pian. Acestea pot cădea praf prin crăpături pe pantofi, iar în caz de interacţiune cu ritmuri clocotinde, există pericolul să danseze condimentat până la pulberizare pe pielea transpirată.


Care e rasa care are nevoie sa ucidă în chinuri pe fiul propriului Dumnezeu, 
pentru a se salva de întunericul propriei conștiințe?
Rasa umană. Christos este aspectul divin al umanității, întruparea propriei sale divinități.
  
De ce aceasta rasă are nevoie să ucida propriul aspect divin
pentru a se convinge apoi de existența vieții eterne?
Face parte din procesul încarnării, din amnezia spirituală care urmează identificării cu corpul și cu spațiul fizic. 

http://www.calatoriainimii.net/2012/11/2012-momentul-zero-al-constiintei/


Scrisoare către țestoasa Morla



Oare câți copii ai? Si daca îi dai acadele numai unuia, ceilalți nu încep să țipe? Îi crești pe toți în același ritm ca pe un batalion încălțat în sandale de vară, sau alergi cu câte unul în față iar după ce învață să meargă singur te întorci la cei care se deplasează de-a bușilea? Mizezi pe principiul supraviețurii lui Darwin?

Și dacă încep să se certe între ei? Dacă sunt mai mulți decât ai tu mâini? Îi dai spre adopție? Și cui? Și dacă nu vrei să dai nici unul? Ar trebui să inventezi stategii precum cu lupul, capra și varza pentru ca toți să supraviețuiască. Sau poate doar o parte din ei. La care decizi să renunți? La cei care au gene recesive și nu  duc mai departe din măreția ta? Dacă cel pe care l-ai crescut mare, pentru ca era mai aproape de chipul și asemănarea ta, acum nu te mai respectă și-ți vorbește răstit scuipându-te. Îl omori? Îl părăsești sau îl dai? Încerci să-l aduci pe calea cea buna ducându-l la psiholog? Dar dacă el îți spune că ai îmbătrânit și ești senil, și tot planul tău al evoluției nu mai e valabil în timpurile astea. Dar daca în răzvrătirea lui începe să-și bată frații? Iar aceștia fiind mai mici se ascund în colțuri întunecate și refuză să mai stea în lumina care îi hrănește? Devin firavi și sensibili astfel încât fața li se schimonosește când o rază de lumină le atinge pielea.

Și dacă fratele mai mare își dă seama că a greșit și că dacă o să continue să crească nu o sa aibă cu cine se juca, pentru că o singură săritură la lapte gros le-ar zdrobii coastele oricărui din frații lui mai mici. Și atunci dacă el alege să-și împartă din mîncarea și lumina care o păstra pentru el cu cei mai mici? Împreună cu tine începeti să-i puneți pe picioare unul câte unul, la început unii vor trebui hrăniți cu seringi căci stomacul lor va fi uitat ce e mancârea solidă, pentru unii poate că și va fi prea tarziu, dar din ei multi se vor întrema, iar unii vor creste de șapte ori cât alții căci setea de lumină îi va face să asimileze mult mai repede nutienții de care au fost privati. După un număr critic toți vor sti să dea din mancârea și energia lui unuia care este mai slăbit, cei mai înaintați se vor opresi si îi vor așteapta pe cei mici să-i ajungă din urmă și astfel mersul lor de mână să fie la unison. Nimeni nu este lăsat în urmă și astfel în scurt timp pasul lor e același, bătaia inimii lor e una, lumina  și hrana unuia e și a celorlalți. Își vor amintii că sunt din aceeași mamă și chiar daca au venit pe rand și vor pleca pe sărite, nici unul nu e primul și nici unul nu e ultimul, nici unul nu e mai presus si nici unul nu e mai prejos. Pentru fiecare rolul lui este clar, acela de a duce darurile Mamei cu câțiva pași mai aproape de Tatăl.



Cum te simti la volanul cutiei craniene? Ai totul sub control? Care e butonul care îți face corpul să evite o alunecare pe gheță? Daca din greșeală declanșezi frica de a nu fi iubit? Țâșnitoarele ar porni în cabină iar sistemul s-ar scurtcircuita făcându-te să rămâi fără Energie o vreme. Forțat să nu mai deții controlul te-ai da jos din cutia craniană și ai respira libertatea care are miros de dovleac la cuptor.

Nimic nu se pierde, totul se transformă


Te pârgui într-un birou cu geamuri termopane precum roșiile în seră.
Razele filtrate îți ating pielița fotosensibilă
și aceasta se strânge ca un sfârc sărutat
până la punctul de a plesni și a-și lăsa pulpa să iasă.

Pentru a evita să-ți împroști monitorul și tastatura,
îți încarci seringa cu o doză la plic de ceai verde
și ți-o injectezi între prima vertebră lobară și ultima toracală.
Asta face ce pielița să se mai dilate
și sub ea să se vadă jocul colorat al ceaiului precum benzina în apă.

Te îngași chimic și te stropești pestic
pentru a rezista până în momentul când vei fi culeasă.
Dumnezeu o să-și sufelece mânecile,
o să te pescuiască din acvariu
și o să te pună în coș alături de cartofi și napi.
O să facă un ghiveci de legume cu care o să hrănească întreg stratul de ozon
printr-o rețea de cordoane ombilicale.
Știe că ești crescut în vitro că doar el te-a plantat
și te culege pentru că pielița ta fotosensibilă e condimentul care îi lipsea.

Până atunci, aștepti și speri
ca salutul soarelui să nu te transforme în bulion.

Sâmburele divin


Dacă o să-ți apară divinul,
ca un sâmbure de clemetină în coșul pieptului?
O să-l lași să crească lujer
și să-și scoată ramurile prin orbitele ochilor tăi?
Să te transforme în butaș
în timp ce el o sa fie altoiul care își tremură frunzele verzi în soare?
Să fie cuier
unde o să se atârne vrabiuțe și rândunici
vibrând mantre ademenitoare de primăveri?
Trupul tău să fie seva
cu care o să-și înalte coroana spre cer,
picioarele-ți să frământe teluricul
pentru a servi Înaltului cornulețe cu magiun de clemetine?

Dar înainte să se nască visul
poți să scuipi sâmburele care-ți îneca trilul,
să-ți întinzi aripile
și să te avânți din nou de pe marginea prăpastiei
în căutarea divinului.

vineri, 11 ianuarie 2013

Micoză sentimentală cronică


Şi următorul episod din spintecarea demonilor interiori e despre tine!

Cum se pare că am început să-mi tot scot dracii din sac şi să-i arunc în apa fiarta, am ajuns şi la fundul sacului, unde te-am gasit. De fapt tu eşti unul care a facut destul de des gălăgie, tot și-ai scos ba coada, ba urechea, câteodata te mai scoteam chiar eu cu capul la lumină pentru ca apoi sa te îndes la fund. Dar vezi tu, cand ai mai multi încornorati în sac, aştia încep să se combine între ei şi dau de-o chermeză. Ajungi dupaia să nu mai ştii care e care şi care e plodul cui. Îţi dai seama că muţatiile genetice erau ceva la ordinea zilei. Şi uite aşa înşfăcând-o de coadă pe drăcoaica ta care mi-a provocat nenumarate arsuri cu saliva ei verde-acida, am făcut-o să marturisească cu cine şi-a petrecut nopţile fielbinţi în smoală, iar tu ai fost unul din cei cu care a preacurvit. 

În arborele ei genealogic erau vinovaţia şi rusinea. Tu ai reuşit să o domini, să o faci să se simtă bine şi să-şi uite de ea aducand-o la un extaz în care uita de proveninţa ei nefastă, dar când jocul dintre voi se termina şi ramâneaţi de povesti la o ceaşcă de zgura ea devenea din nou conştientă de sine şi atunci exacerba în exterior în emotii şi gesturi absurde. Viţa ei “nobilă şi ecleziastică” devenea şi mai pregnantă. Dupa o vreme iritarea ei trecea şi atunci se simţea pregătită să te înfrunte din nou, dar deşi şi-ar fi dorit să fie rasfăţată cu blandeţe nu reuşea să atragă asupra ei decat şi mai multe momente de prostituţie voită şi fadă. Ramânea apoi fără a se întelege pe sine, vezi tu de fapt ea nu ştia cine îi erau strămoşii, biata de ea şi atunci tot pribegea în căutarea unui drum, după cum observi cam facea trotuarul iar al tău era unul atrăgător căci virilitatea şi şarmul o făceau să se umezească şi să devină cleioasă precum o tartă cu frişcă. Ție de fapt îţi plăcea doar cireaşa din vârf pe care ea şi-o punea ca şi bonetă, tu cand ajungeai la frişcă aveai crampe la stomac, te asezai pe marginea cazanului cu smoală şi porneai televizorul unde rula serialul tău preferat Seinfeld.

joi, 10 ianuarie 2013

Hiper


prea singuri în mijlocul unui haos colectiv,
ne deghizăm ostentativ
în ipohondrii
care suferă de hiperveltilaţie, hiperaciditate, hiperexcitabilitate, hiperconstricţie, hiperagitabilitate,
dam infinitul prin sita hiperatenţiei
dar infernul e doar o formă de hipersensibilitate în faţa vieţii.

Pe bune?


azi simţi că explodezi,
mâine că vrei să erodezi,
poimâine că să şomezi,
spune oare cin' te crezi?

azi-mâine vrei să levitezi.
vezi deja că deraiezi
şi pe alţii deranjezi.

Dus de val


dacă deschizi uşa şi laşi uraganul să-ţi intre în casă,
o să-ţi îţi dai seama că tu erai de fapt o cană de ceai de muşetel care se evapora plictisită pe masa din sufragerie.
imediat dupa ce eşti luată pe sus te simţi extaziat; începi
să urci şi să cobori,
să faci spume şi să ţâsneşti,
să te scurgi şi să te prelingi,
te laşi dus de val.

curând îţi dai seama că şemineul, masa şi casa nu mai sunt
că eşti deja în alt fus orar ba chiar şi emisferă
ai gust sărat de mare
nu mai eşti cine credeai că eşti.

când încerci să te redescoperi, să-ţi reindentifici proprietăţile
deodată te roteşti peste cap ca în vâltoarea unei maşini de spălat şi te izbesti de un mal.

tocmai când simţi că ţi-ai găsit sfârşitul, un puşti de vreo cinci ani vine cu o grebla şi te scrijeleşte
te evapori la soare cu un zâmbet pe faţă. 


Şamanul urban


Ştiu pe cineva care găseşte mai tot timpul monede pe stradă. Asta i se întamplă cu naturaleţe, niciodată nu merge cu intenţia de a cauta, pur şi simplu le vede şi le ridică fericit, oricât ar valora, ca şi cum ar fi căzut din buzunarele universului.

Deşi monedele sunt acolo, unii trec pe langa ele, peste ele, chiar le calcă fără a le observa.
Alţii observă pe străzile pământului şi în cei care îl locuim, comori care sunt ascunse ochilor celorlalţi.

Păsării care nu zboară i se atrofiază aripile


A fost o dată ca niciodată un arbore foarte bătrân.  Era atât de baran încât ramurile începuseră să-i crească haotic formând o coroană cuscă gigantică. În frunzişul acestuia trăiau zeci de generaţii de păsări cu aripile diforme, hrănindu-se cu insecte şi viermi. Protejaţi şi hrăniţi, puii au crescut crezând că lumea exterioară arborelui era un iad, iar cea interioară un paradis.

Toţi, mai putin unul, care pe lângă aripile atrofiate avea un puternic cioc, cu care a săpat un labirint printre ramurile temniţei care îl ţinea prizonier. Această pasare-erou a cunoscut libertatea. Desi pasajul spre ieşire a fost deschis ani la rând, nici una din păsări nu a vazut-o.

Au contiunat să se nască generaţii de pui cu credinţa că pasărea care zboară, ajunge în tigaie.

Cu cât trăiești cum visezi și visezi cum trăiești cu atât ești mai aproape (de vindecare)


Liderul în fabricarea de aparate dentare începuse investigarea cazului unui terapeut, prospăt ajuns in regiune.
Pacientii care sufereau de bruxism, se vindecau dupa o singua sesiunea cu proaspăt sositul videcător, iar vânzarea de aparate dentare, care se ocupau cu menţinearea încolonata a dinţilor pe linia mandubulei, scăzuseră drastic.

Tehnicianul dentar a descoperit că miraculoasa cură consta în încurajarea pacienţilor de a-şi permite să-şi deschidă gura, a vorbi, a urla şi a muşca fără frică, pe durata întregii zile. În acest fel, în timpul somnului, cand musculatura gurii scapă de inhibiţia la care este supusă în starea de veghe, nu se mai luptă să exprime ceea ce e deja exprimat.


Fabrica s-a văzut obligată să schimbe linia de producţie, şi a încercat afacerea cu corsete. Aceasta a avut un succes relativ bun, până cand terapeutul i-a învatat pe pacienţii bolnavi de scolioză să-şi echilibreze partea feminina şi partea masculina. Dar asta e deja altă poveste.