joi, 25 aprilie 2013

Fantasticul miraculos


În fantasticul miraculos,
raţiunea se chirceşte în genunchi în colţul din dreapta al creierului
unde mucegăiesc resturile tuturor amintirilor dureroase.
De acolo latră nevrotic atunci când se apropie valurile atrase de luna plină.

Literele din definiţia timpului permutează în funcţie de fazele lunii
astfel încât la eclipsă gâfâie toate ameţite cu capul în jos.
Timpul nu mai spune nimic.

Neîntelegând pierderea rapidă de teren
raţiunea îi invocă pe Pitagora şi pe Euclid pentru protecţie.
Vechile teoreme nu mai funcţionează.

Potrivindu-ţi monoclul, nu o să poţi spune dacă coordonatele spaţiu/timp se dilată sau se contractă.
Nici măcar dacă vibrează între cele două stări.
Liniaritatea e o chestiune demodată.

Mai e puţin timp, sau mult? sau mai e timp?, până când raţiunea o sa fie luată de val.
O să simţi cum ţi se izbeşte de tâmple, că-ţi dă pe nas, că ţi se agaţă de nervii... optici
până te face să vezi... Fata morgana.

După ce în sfârşit o să-şi dea duhul, o să putrezească,
şi o să facă viermi care îţi vor mânca durerile de cap
şi vor râgâi pace.


marți, 9 aprilie 2013

Când iubirea ia calea nordului


Odată cu primele semne ale primăverii,
ea agaţă niste rafturi între coaste.
Astea aveau sa fie schelele.
Apoi trage adânc aer în piept de 3 ori ca să aerisească şi să scuture treheea de praf.

În mijlocul salonului canapeaua roşie deja pulsa.
Noul chiriaş avea să ajungă în curând.
Era deja în liftul care cobora de la nivelul ochilor până unde avea să locuiască,
în piept.

În prima noapte, înainte să doarmă,
ea îl priveşte înduioşată cum doarme pe canapea învelit până la gât.

Dar vezi tu că după ce ea adorme, el se trezeşte,
îşi scote lanterna de sub pernă si plecă în explorarea împrejurimilor.
Într-o noapte găseşte reţeaua de canalizare,
aceasta îi permite să se strecoare până în cele mai îndepărtate artere ale oraşului.
E destul de simplu, îşi alege directia, se pune pe topogan şi admiră priveliştea.
Dimineaţa se trânteşte obosit pe canapea, şi îşi trăge pătura până la gât.
Când se trezeşte, ea îl priveşte înduioşată cum doarme.

În prima dimineaţă îi simte mirosul pe aleile venoase ale braţelor,
în cea de-a doua în peştera dintre cele doua clavicule,
iar mai apoi în depresiunea din spatele genunchilor,
în cascada dintre pulpe.
În câteva săptămâni vizitează aproape tot oraşul,
şi aprinde pe ascuns tămâie în toate cele 7 temple.

Ea banuieşte ce făcea ghiduşul ei chiriaş noaptea,
dar cum prinsese mare drag de el nu îl mustrează,
ba mai mult, se hotărăşete să nu mai închirieze nici unul din spaţiile oraşului,
şi să-l lase pe el să-l populeze nestingherit şi fără costuri adiţionale.
Aşa că atunci când porii îşi deschid hornurile fumegă doar mirosul lui.

Tot ce ea îi spune e să se ţină departe de nord,
căci aici furtunile, cutremurele şi uraganele se întâmplă pe neprevăzute aproape în fiecare zi,
şi oricum are restul oraşului pentru a se juca în voie.

Dar vezi tu că într-o noapte după ce ea adorme,
el îşi scoate lanterna de sub pernă şi ia calea nordului.
Pe cand ajunge în trahee, începe să bată un vânt nebun,
iar el, ca să nu fie întors pe dos ca o umbrelă,
îşi înfige unghiile mai adânc în pereţi.
Ea tuşeşte în somn.
Când el trece poarta bulbului rahidian, ea începe să-l viseze.
Se făcea că alergau într-o livadă numărând copacii.

Ajuns în nordul îndepărtat,
se porneşte o furtună de gânduri despre viitor
care în câteva clipe îi spală mirosul,
apoi se porneşte un uragan care poarta pe braţe scheletele foştilor chiriaşi
care se avântaseră să cucerească nordul.
Apoi se porneşte un cutremur izbucnit din cearta celor două emisfere pentru supremaţie.

Atunci întelege de ce îi fusese interzis să exploreze aceste ţinuturi.
Avea să rămână blocat în creierul iubitei lui.
Numărătoarea copacilor încetează.

Trezită din coşmar în toiul nopţii, ea îşi aruncă atenţia în salon.
Canapeaua încă pulsează caldă, iar pătura atârnă de o coastă.
Îl caută disperată în tot oraşul, dar nu-i găseşte nici măcar mirosul.
Iubirea pentru el i se urcase la cap.
Doar lumânările celor 7 temple mai fumegau.

Mamă, de ce durează iubirea doar doi ani?

marți, 2 aprilie 2013

Virusul fascinaţiei divine


Pentru a-mi regla presiunea craniană îmi escavez memoria cu un tirbuşon.
La întregul ritual participă medici, terapeuţi, maseori, scriitori şi prieteni,
toţi în haine de sihăstrie şi cu o lumânare pe cap.
În mijlocul slujbei îmi amintesc...

Ziua când am luat virusul.

Bătuse cale lungă până la mine,
se infiltrase într-o carte de rugăciuni, ca un pliculeţ cu antrax.
Pe atunci aveam vreo 6 ani şi ochii mult prea mari ca să nu vad, că divinul orchestrează totul.
Fascinaţia mi-a intrat in ochi.

Când am crescut,
se deghiza în vară-mea mai mare care purta părul împetit până la fund
şi declara că nu ar avea nimic împotrivă să devină călugariţă.
Fascinaţia mi-a intrat în ochi.

După un timp,
se deghiza în hainele albe, în pletele şi în mersul desculţ al femeilor puritane,
în chipurile lor strălucind de corectitudine, bunăvoinţă şi umilitate.
Fascinaţia mi-a intrat în ochi.

Odată cu muşcarea din mărului lui adi/adam
pierdusem pentru totdeauna legătura feminină perfectă cu divinitatea.
Fascinaţia care îmi intrase în ochi, îşi făcuse deja de ani buni culcuş în ieslea mea.

Pedeapsa trădării mi-o dădusem chiar eu,
să-i fiu maică medicală pentru tot restul vietii,
să nu las pe nimeni să se apropie, fie chiar cu daruri, căci acestea puteau fii otrăvite.
Făcusem un adevărat ritual din îngrijirea ei.

Când plângea,
o hrăneam la sân cu antibiotice,
dar asta o intoxica şi îi provoaca urticarie.

Dar divinul,
care orchestrează totul,
a început să-mi arunce frângii din cer
sub formă de cântece, dansuri, poezii şi meditaţii.
În toate îmi şoptea că fascinaţia devenise bolnavă şi era prinsă în corpul meu.

Fascinaţia virginităţii Fecioarei Maria îmi apăsase uterul ca un cearceaf umed bătut de vânt.

Presiunea craniană mi se reglează brusc.
Eu orchestrasem totul.