Plecând de la impoteza că te identifici cu problema ta.
Ești o problemă mare și grasă, chiar slinoasă,
care se scurge pe trotuar în miezul zilei sub privirile trecătorilor.
Unii mai curioși o să-și bage degetele, mâinile până la cot sau chiar capul în tine.
Ma rog, în problema ta.
Depinde de curiozitatea fiecăruia, ca de bune intenții... hai sictir!

Când te plictisești de rolul ăsta, atenție asta poate dura zile, ani, sau poate chiar vieți,
începi să te dai pe răzătoare.
Abordezi problema din toate unghiurile.
Mai pe șleau îți dai drumul pe răzătoare ca pe topogan, cu pieptul, cu fața, cu fundul.

Poate suna amuzant, dar topoganul e din aluminiu încălzit în soare.

După îndelungi arsuri, ajungi la miezul problemei.
auzi aleluia! pe un fundal de susur de râu.
Tot ce a mai ramas din tine e inima care zace pe betonul fierbinte la picioarele trecătorilor.
Înainte să te transformi în drob, un caine vagabond te înhată în bot și te duce la marginea orașului.

Acolo e groapa de gunoi unde se strâng inimile.

Aici poți sa bați în voie în iarba și să-ți pompezi pământul prin vene și artere.
Aici poți să-ți faci un corp de lut și să îl sfințești cu apă de ploaie.
Aici poți să o arzi la soare.

Departe de trotuarele unde te simțeai o problemă.