joi, 3 octombrie 2013

Ce e un vis, dacă nu un imposibil care vrea să fie posibil?


Corpurile îşi sorbeau însetate energia. Al meu pe a ta, al tău pe a mea.
Asta ne făcea să tremurăm ca nebunii, până la sfâşiere.
Corpurile se răzvrăteau în nesupunere ca şi cum nu ar mai fi vrut să aparţină,
ci să se dăruiască.

Am intrat târâș unul sub pielea celuilalt cum intră lumina în cameră în sâmbetele umede.
Apoi s-au petrecut reacțiile chimice care ne-au dezosat corpurile de amintiri
și care au zbughit-o afară prin porii sfârâind sfârtecaţi.

Ți-am pierdut conturul de multe ori. Știi cum vine asta?
te trezești din somn în mijlocul noptii și nu ști unde, când și cine ești?
Îmi aminteam doar că vroiam să fii acolo și atât.

Ți-am pipăit apele cu privirea și am simțit cum ai înclinat vasul ca să-i pot vedea mai bine fundul.
Pupilele mi s-au dilatat ca de la mescalină și mi-ai pătruns prin tot corpul,
desfundându-mi venele de aberaţii genetice.
Inima dansa cu un defibrilator,
pielea scotea scântei,
corpul se contorsiona ca o sculptură neomodernistă.
Mințile nu mai aveau puls, ci fumegau în linia continuă care desparte peretele de tavan.
Mă mai ţineam doar într-o pieliţă.

Noi eram mai mult decat eu și tu decojiți și dați prin blender.
Eram poate doar toppingul sau crusta prin care alții să se joace cu lingurița.

Cu tigara în mână, nu ai fost tu cel care mi-a făcut cu ochiul și mi-a surâs șiret.
Privirea mi-a ricoşat din oglinda din fruntea ta. Nu mai puteam să-mi văd conturul.
Ai fost poarta mea spre Calea Lactee pentru o noapte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu