marți, 15 octombrie 2013

I


Ultima dată când ne-am văzut certitudinile mi s-au așezat șirag la gât.
Aș fi vrut să rămân așa pentru totdeauna,
tolanită pe parchet cu zambetul tău încâlcit în părul meu,
cu mâna mea torcând în cuibul din plexul tău.

Niciodată liniștea nu am simțit-o mai plină și împăcarea mai apropiată de moarte.

În aer era un amestec
de mult și puțin,
de dulce și amar,
de aproape și departe,
de visare și realitate,
de început și sfârșit.
Mă simțeam injectată cu o supradoză de bliss de duminică,
în care vara era prea leneșă să-și amintească dacă se întoarce sau pleacă.

Oftez la gândul că o să ne schimbăm culorile.
Că o să ajung incapabilă să-ți anticipez bătaia tobei sau să-ți recunosc mirosul,
Că o sa uit că spatele tău trebuie sărutat cu blândețe,
Că o sa uit cum e să tremur și să vibrez în același timp.
Că o să ne spălăm în ligheanul anotimpurilor cosmice până nu o să ne mai recunoaștem.


3 comentarii:

  1. in ultima strofa ridici tonul, ridici vocea. mi-a placut orchestratia. nu mai tin minte sa ne mai fi intalnit. e posibil sa ne si cunoastem? oricum, indraznesc sa te invit sa citesti poezii (am impresia ca am mai facut-o) in cadrul unui eveniment literar artistic. ce zici?

    RăspundețiȘtergere
  2. cred ca ne cunoastem intr-un fel prin ceea ce scriem.
    poezia asta era un ramas bun, apoi am luat calea vestului. nu sunt in tara, dar iti multumesc mult de invitatie si cine stie...

    RăspundețiȘtergere
  3. Se termina nereal de trist.Omul, inceput are, sfarsit nu! Asadar, singura spalare e lacrima iubirii, care limpezire aduce, deci mai limpede vedem si me vedem, pe veci, nicidecum nu me spalacim. Fie noua, tuturor sufletelor, limpezire vesnica in baia lacrimilor Dumnezeului innomenit Iisus Hristos, Care a omorat in El tot ce ne omoara!

    RăspundețiȘtergere