vineri, 1 noiembrie 2013

II


La răstipuri tristețea se târăște prin mine clipocind de la tălpi până la creștet
și pot sa jur că o aud susurându-mi șerpuind printre gene.

Trag aer sărat în piept în timp stau în cumpănă pe o coartă de chitară deasupra mării.
În stânga mi se zbat valurile obsesiei și dramatizării
În dreapta ale resemnării și ignoranței
Mă ține în echilibru zmeul circumstanțelor.

Dar circumstanțele se schimbă. La fel și noi.
Oare noi pe ele? Oare ele pe noi? Oare contează? 

Mă gândesc la noi ca la un puiet închis într-o vitrină a unui muzeu al relicvelor.
Razele mele solare fac cale întoarsă reflectându-se din geamul vitrinei încuiată de gardianul de serviciu, Bunul Simț.
Mă ard cu propriul Soare, pielea mi se zbârcește,
în stern mă doare setea de cocktailul energiilor noastre,
tânjesc cu gura uscată la un strop din tine, care tot timpul îmi provoca înfloriri spontane.

Secătuită îl privesc cu drag, și mă gândesc că a fost un experiment reușit,
aș putea să aștept noaptea, să intru pe furiș, să rup o creangă și să altoiesc un alt butaș. 

Îmi dau seama că rădăcinile lui au ocupat toată pivința muzeului
și de acolo s-au scurs până în centrul Pământului.
Oare o sa se mai învartă Pământul la fel atunci când rădăcinile îi vor putrezii?
Sau o se dea de-a dura afară din galaxie levitând în jurul altui Soare?

Poate mi-ar fi mai cald atunci...căci ăsta nu mai reușește să mă încălzească oricât de falnic ar ieșii din Mediterană.


Un comentariu: