marți, 9 decembrie 2014

Poarta spre propria natură

Scrâșnesc în frig privind poarta de lemn cum se cojește.
Pielea mă strânge ascunzându-mă de noapte.
Vrea cineva să mă dezvelească de ea?
Să-și lingă degetele, să le înmoaie în lună și să-mi adape corpul?

Pădurea.
Țâșnesc chicotind ca o sirenă albastră seducându-și marinarul,
mă ascund după copacii în erecție,
pământul se învârtește,
picioarele mi se desfac spre lava care țâșnește,
creierul îmi îngheață,
roșul mă cuprinde
cuprind copacul și îl las să mă pătrundă.

Luna mă învelește în noua ei piele.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu