duminică, 11 octombrie 2015

Îmi cresc vrejuri sub piele


E soare și stau cu capul dat pe spate în brațele de lemn ale unui bătrân copac.
Vrejurile cresc încet,
la fel de încet cum respiră păianjenul care se scaldă în soare lângă gard
la fel de încet cum fac cercuri cu degetul mare de la picior pe cer în timp ce bordura fustei îmi alunecă mai sus de genunchi.

E noapte și stau în hamac privindu-te luminat de foc, eu sunt întunecată de fum.
Vrejurile cresc repede,
la fel de repede cum îmi dospește dorința în corp, degetele îmi frământă chemarea,
te ating și fugi mai adânc în tine, privind fix la lumina de la capătul unui culoar de 356 de trepte însiropat în beznă.

Dau în clocot, sar gardul de lemn, urc dealul în noapte, în timp ce bordura fustei culege toți ciulinii din cale,
la poarta unei case ochii îmi taie ceapă și iar eu culeg ciulinii și-i pun în ciorbă.

Apoi te găsesc, îți miros bluza pe interior, îmi mușc buza de copil supărat,
vrejurile mi-au ajuns în gât,
te strâng în brațe
vrejurile mi se scurg prin ochi.

Undeva un roller coaster cade în gol, intens, rapid, lăsând toți pasagerii cu răsuflarea tăiată.
vrejurile m-au invadat
Te sărut până corpul mi se liniștește și inima mi se dă de-a dura într-un bunker din podea.
Mă dezintegrez bucată cu bucată, ce spun acum peste câteva secunde nu mai e valabil,
doar inima stă în levitație în timp ce în jurul ei vrejurile îmi mănâncă ochii, gura, gâtul, părerile,
deciziile, fericirea, nefericirea,

în mine e o furtuna ce desprinde frunzele din copaci, și bancheta din spate a dubiței în care ne găsim în bătăi de palme.


marți, 14 iulie 2015

La pescuit


Auzeam bătăi de inimă.

Mă scăldam în apele-mi adânci și verzi
când solzii au început să-mi tremure,
am înotat spre suprafață ca atrasă de lumina Lunii
cautând sursa înfiorării și învolburării mării.

Când te-am zărit urcând de sub valuri
părul și barba îți erau una cu noaptea,
ochii îți erau pierduți în zare,
mâinile învățate a rula țigări învârteau necontrolate la undiță
sperând a prinde ceva care să-ți potolească foamea.

Cârligul s-a înfipt,
greutatea era mare,
te-ai trezit în barcă cu scheletul unei sirene și te-ai înspăimântat,
ai fugit și te-ai ascuns în igluul tău de gheață cu inima tremurândă.

Eu am rămas prinsă în cârlig și am alergat după tine tot drumul,
fără să-ți dai seama m-ai tras sub așternutul tău de piele,
dacă plângi lacrimi de om
inima se dezmorțește,
dacă plâng lacrimile mării
îmi crește carne de femeie.





















inspirată din cartea Femei care aleargă cu lupii, de Clarissa Pinkola Estés
poza

joi, 9 iulie 2015

Badea nu-i


Umblu cu soarele în brață
și tot bat la tine-n poartă.
Ți-s obloanele închise,
ești plecat după dulceață.

duminică, 5 iulie 2015

Și vine momentul în care viața îți repetă
nu mai ai nevoie să fii rănită ca să înțelegi
nu mai ai nevoie să fii dezbrăcată ca să ai
nu mai ai nevoie să fii înșelată ca să crezi
nu mai ai nevoie de o iubire mincinoasă
nu mai ai nevoie de lovituri în loc de mângâieri
nu mai ai nevoie de durere ca să fii fericită.

Ai înțeles importanța
unui nu spus la timp
de a te întoarce și a merge pe alt drum
de a tăcea atunci când nu e necesar să vorbești
de a-ți oprii mâna pentru a nu mai primii.

Ai învățat că iubirea înseamnă libertate
că iubirea vindecă
că iubirea e veselie
că iubirea e un surâs
că iubirea e doar Iubire, nu mai ai nevoie de durere ca să înveți.




marți, 26 mai 2015

Cum înfloresc florile și oamenii?


De mult mă învârteam în cercuri,
în jurul Lunii, în jurul mamei Pământ, în jurul apelor,
într-o spirală care mă ducea tot mai aproape de punctul infinit din care mama Pământ dă căldură.
E același punct în care mama și tata s-au întâlnit
și din care m-am născut, un boboc rozaliu înconjurat de palme verzi și crude.

În inerția coborârii, dansând cu vântul primăverii
am continuat să mă învârt în cercuri,
în jurul lumii, în jurul altora, în jurul meu,
într-o spirală care mă ducea tot mai aproape de punctul infinit din care eu dau căldură.
E același punct în care rădăcina mea se întâlnește cu rădăcina vieții.

Etna mi-a fost moașă,
m-am născut pe mine pe brațe de abur,
pielea mi-a devenit străvezie,
Luna mi s-a imprimat pe piept, mama Pământ mi s-a lipit de tălpi,
căldura îmi mocnește între picioare,
iar petalele ghemuite strâns în spirala încep rotirea spre exterior.



sâmbătă, 4 aprilie 2015

Pielea de focă


Era noaptea sufletului iar eu mă urcasem într-un autobuz.
Îl întreb pe șofer cât mai e până la destinație.
În același timp mă gândeam la pielea de focă, care mă aștepta acasă. În sfârșit aș fi putut să mă scufund din nou.
Îmi spune că am luat autobuzul greșit, iar ăsta merge până într-un sat. El locuiește în satul vecin, și aș putea dormi și eu acolo dacă vreau.

Mă simțeam captivă,
într-o cutie de tablă departe de mare,
tremurând de frig și frică,
cu mintea încețoșată,
jupuită.

Îmi amintesc că mai luasem o dată cursa asta.
Atunci îmi dădusem seama suficient de repede ca să cobor și să revin cu sufletul strâns în pumni și în dinți până la drumul cunoscut.

De ce îmi luase atâta timp de data asta să-mi dau seama că mergeam pe drumul greșit?
Unde pierdusem noțiunile de prea departe și
prea aproape,
prea mult și
insuficient?

Pentru că mă gândisem tot drumul la el.
Îmi trimisese un mesaj în care îmi spunea că nu mă vrea.
Cu el erau toți bărbații care nu m-au vrut și eu i-am vrut,
toți cei care mi-au lins cireașa, dar au avut crampe la stomac când au ajuns la frișcă,
toți cei pentru care mi-am pus cele mai bune pene ca să mă hrănească cu firmituri.
Și tata era cu ei. De la el învățasem că iubirea e atunci când simți că nu meriți, că ești prea mic și totul e prea departe.

Mă întorc spre casă dar îmi recuperez forțele pe drum, din toate locurile unde le-am lăsat.
Timp.

marți, 17 martie 2015

Urmărind sălbaticul


Închide ochii și coboară în subconștient,
mătură tot ce-ți împiedică atenția
să alunece pe fiecare centimetru din pielea mea,

tot ce te împiedică
să-mi prinzi ușor părul de deasupra cefei și
să-mi observi gura deschizându-se încet,
să-mi privești limba roșie cum palpită și
să-mi sorbi respirația care mi-a scăpat în aerul rece,
să mă muști de buza de jos închizându-ți ochii,
pentru a vedea cu mâinile cum mi se expandează coastele,

să-ți pironești palmele în șoldurile mele și
să simți cum căldura corpului meu te urmează, cum se scurge în bazin
să te pierzi între coapse
ca eu să mă găsesc cu o vertebră mai sus cu fiecare geamăt.



luni, 16 februarie 2015

Unde sunt cei cu steaua mea în frunte?


Îi aștept să vină galopând pe cai,
cu părul în vânt,
săltându-mă de la pământ,
sărutându-mi obrajii cu foc,
legându-mă la mijloc
într-o strânsoare din care veci să nu vreau să mă scot.

De la o vreme am început să stau nemișcată...

Mi-am strâns oasele sub mine,
îmi speră auzul la tropot de cai,
aud doar cum vântului îmi scrijelește podoabele - ridurile marilor străbunici.

De atât privit în interior arcadele mi s-au adâncit,
ochii mi s-au învinețit.
iar gura fără dinți s-a strâns într-un pumn de tăcere.

Încet, încet
cele patru vânturi mă sfarmă și mă duc
mă duc în păr de cal, în păr de țigan
căci eu sunt oasele străbunicii mele.


miercuri, 28 ianuarie 2015

Privește-mă până la os

Îmi întind piciorul stâng în spate,
atingând ușor parchetul cu vârful pantofului,
ca atunci când atingi cu degetul o buză pe care vrei să o săruti.
Îmi rotesc încet șoldul spre dreapta,
întinzând sforile tendoanelor cuprinse de pulsatii roșii și umede.
Îmi îndoi genunchii și îmi arcuiesc spatele.
Caut privirea bărbatului în spatele genelor de lapte
înainte de a ma năpusti ca un taur în foc.
Mă pregătesc să-i străpung carnea moale până la os.

Acolo coarnele mi se tocesc până la epuizare
rămân doar pletele dânsand umede printre pieile și cărnurile pe care le-am dat jos.