sâmbătă, 4 aprilie 2015

Pielea de focă


Era noaptea sufletului iar eu mă urcasem într-un autobuz.
Îl întreb pe șofer cât mai e până la destinație.
În același timp mă gândeam la pielea de focă, care mă aștepta acasă. În sfârșit aș fi putut să mă scufund din nou.
Îmi spune că am luat autobuzul greșit, iar ăsta merge până într-un sat. El locuiește în satul vecin, și aș putea dormi și eu acolo dacă vreau.

Mă simțeam captivă,
într-o cutie de tablă departe de mare,
tremurând de frig și frică,
cu mintea încețoșată,
jupuită.

Îmi amintesc că mai luasem o dată cursa asta.
Atunci îmi dădusem seama suficient de repede ca să cobor și să revin cu sufletul strâns în pumni și în dinți până la drumul cunoscut.

De ce îmi luase atâta timp de data asta să-mi dau seama că mergeam pe drumul greșit?
Unde pierdusem noțiunile de prea departe și
prea aproape,
prea mult și
insuficient?

Pentru că mă gândisem tot drumul la el.
Îmi trimisese un mesaj în care îmi spunea că nu mă vrea.
Cu el erau toți bărbații care nu m-au vrut și eu i-am vrut,
toți cei care mi-au lins cireașa, dar au avut crampe la stomac când au ajuns la frișcă,
toți cei pentru care mi-am pus cele mai bune pene ca să mă hrănească cu firmituri.
Și tata era cu ei. De la el învățasem că iubirea e atunci când simți că nu meriți, că ești prea mic și totul e prea departe.

Mă întorc spre casă dar îmi recuperez forțele pe drum, din toate locurile unde le-am lăsat.
Timp.