duminică, 11 octombrie 2015

Îmi cresc vrejuri sub piele


E soare și stau cu capul dat pe spate în brațele de lemn ale unui bătrân copac.
Vrejurile cresc încet,
la fel de încet cum respiră păianjenul care se scaldă în soare lângă gard
la fel de încet cum fac cercuri cu degetul mare de la picior pe cer în timp ce bordura fustei îmi alunecă mai sus de genunchi.

E noapte și stau în hamac privindu-te luminat de foc, eu sunt întunecată de fum.
Vrejurile cresc repede,
la fel de repede cum îmi dospește dorința în corp, degetele îmi frământă chemarea,
te ating și fugi mai adânc în tine, privind fix la lumina de la capătul unui culoar de 356 de trepte însiropat în beznă.

Dau în clocot, sar gardul de lemn, urc dealul în noapte, în timp ce bordura fustei culege toți ciulinii din cale,
la poarta unei case ochii îmi taie ceapă și iar eu culeg ciulinii și-i pun în ciorbă.

Apoi te găsesc, îți miros bluza pe interior, îmi mușc buza de copil supărat,
vrejurile mi-au ajuns în gât,
te strâng în brațe
vrejurile mi se scurg prin ochi.

Undeva un roller coaster cade în gol, intens, rapid, lăsând toți pasagerii cu răsuflarea tăiată.
vrejurile m-au invadat
Te sărut până corpul mi se liniștește și inima mi se dă de-a dura într-un bunker din podea.
Mă dezintegrez bucată cu bucată, ce spun acum peste câteva secunde nu mai e valabil,
doar inima stă în levitație în timp ce în jurul ei vrejurile îmi mănâncă ochii, gura, gâtul, părerile,
deciziile, fericirea, nefericirea,

în mine e o furtuna ce desprinde frunzele din copaci, și bancheta din spate a dubiței în care ne găsim în bătăi de palme.