marți, 22 noiembrie 2016

Marea ne deschide, marea ne închide


Era una din serile alea când ceva din mine înflorea
Covata creaței era larg deschisă
Sângele vieții se prelingea sub o masa rotundă.

Dulcele miros gâdila nările lupilor
care vroiau să mă scarpine cu colții lor pe ceafa.

Lupoaica mă dezmierda.
Doar ea avea voie, deși simțeam că o face în numele tuturor.

Apoi ne-am dus în vizuina vârcolacilor.
Erau de toate genurile și orientările,
a) cu barbă
b) fără barbă
c) cu sâni
d) fără sâni
f) toate combinațiile de mai sus. f

Eu ma transformasem în senzație.
La propriu și la figurat.
între înger și demon,
extazul divin în grota homo sexualilor.

Apoi era el.
Se urcase pe un cub.
În jur, corpuri asexuate se mișcau și se atingeau cu voie și fără de voie.
Spune-mi Doamne, păcătuiesc dacă îi admir? dar dacă îi judec?
Dar nu am timp să mă gândesc la asta,
căci îl văd cu ochii închiși, cu părul zburlit, cu pielea lucind a lună nouă,
cum înoată în experiențe și alcool și tutun de vreo două nopți.

Simt cum între noi se crează un dinam și energia crește cu fiecare atingere.
Și orice gând care vine:
Unde duce asta?
E ok sa fac asta?
De ce fac asta?
Te-a părăsit și te-ai deșirat în spuma mării...
Dar apoi îmi spun, simte! simte doar pentru tine!
lasă să curgă râu,
doar corpuri fără trecut și viitor,
care se scurg unul în altul,
care vibrează de jos în sus până la zero.

Muzica nu mai e,
doar buze care se iubesc,
în spatele lor, inimi fricoase și frânte,
cărnuri deschise în carapace de homar
- marea ne deschide, mare ne închide.